Revista Pamflet

In citeva ore se fac 40 de ani de la primul pas pe luna, de la Apollo 11, de cind Neil Armstrong a spus, memorabil: Acesta este un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire. Prilej de fanfare, de controverse, de mistere. Da, nu zic nu, a fost o chestie… mare, de proportii istorice, iar daca pe vremea aia media ar fi fost la fel de in floare ca acum, probabil am fi putut compara, in privinta audientei, urma pe luna cu ceremoniile funerare, tot planetare, recente ale lui M.J. (moonwalk…)  Stiu, sunt vremuri si lucruri diferite. Insa privesc peste astia 40 de ani (si cu o oarecare sensibilitate din partea-mi pentru acel 1969) si imi dau seama ca, din 40 in 40, sunt doar citeva momente memorabile de spus, asa dintr-o respiratie, privind de la nivelul istoriei umanitatii. Dar privesc si din perspectiva personala la cifra asta si descopar sensibilitati retinute undeva in amintiri. Apoi privesc spre… Luna! Ca un facut, intr-un fel sau altul, si prin intermediul blogolumii (sau… BlogoLunii?) :) astazi gindurile mi s-au intersectat cu aceste semnificatii. Mi s-a parut interesant sa constat ca, in vreme ce americanii vorbesc despre triumful lor din iulie 1969, noi romanii, de 40 de ani incoace, nu prea avem despre ce triumf sa vorbim. Si ni se sugereaza chestia asta, chiar acum, printr-un articol din The Observer in care ni se arata imposibilitatea ca si noi sa fi avut vreo revolutie implinita, ni se da cu tifla… imaginii lui Ceausescu impuscat. Iar la Daurel am gasit o explicatie a succesului nostru fata de al altora… Da, intr-un fel noi am ramas… cazuti din luna pe lumea asta. Privind spre cei 40 de ani de cind noi oamenii am cam… pingarit virginitatea lunii (fapt pedepsit, se va vedea, dupa cum se pare…) constat altceva insa. Imi dau seama cit de dor mi-e de luna aia veche, rotunda cit o piine mare care, mi se agata de marginea ferestrei casei batrinesti de la tara. Luna aia cu un voal plin de stele cazatoare… Nu am mai vazut-o de mult, asa cum o vedeam din sat…. Alteori o priveam de pe prispa, parca statea sa imi cada in brate sa ne imbatam impreuna de parfumul tare al reginei noptii. Nici regina noptii nu am mai gasit-o de mult… Si imi amintesc despre astea dinspre ulitele copilariei mele, cu colbul din santurile de pe marginea drumului si fintinile si bolovanii pe post de banci de pe la porti. Despre ele m-a intrebat ceva, cineva cu stropi de suflet la vedere, pe a carei la tara o invidiez oricum ar fi. Luna aia… dodoloata era mereu acolo, dupa acelasi drum lung si sufocant cu Rata, de care mi-a amintit si Adi… Iar cei 40 de ani imi spun si altceva. Si se leaga altfel de luna mea. Este o virsta. Nu stiu, la mine au ramas mereu citeva virste peste care nu a mai trecut vremea. Pe tata, de pilda, l-am vazut mereu ca avind pe acolo, 40 sau 42 de ani… La fel l-as vedea si astazi. Cum virsta mamei mi s-a oprit pe undeva la 37. Asa o vad si acum, indiferent cit a mai trecut de atunci… Iar eu aveam citeva luni cind americanii aia puneau piciorul si isi lasau infipta urma-n luna… In ce ma priveste, nu i-as da deloc,… lunii mele, 40 de ani. Poate fiindca, asa cum imi dau seama acum, la un moment dat, nu stiu cind si cum, am cam cazut din ea… :) Un fel de sonata a lunii? About these ads Rate this: Share this: Share on Tumblr Mai mult Email Print Google+ Pocket Pinterest Like this: Like Incarc... Related