Mărturisirea

Sala judecata povestire- Aşadar, inculpat Sanda Enache, recunoşti că ai ucis-o cu premeditare pe doamna doctor Andreea Stanciu? Femeia tresări, dar nu răspunse.

- Sanda Enache, repetă judecătorul, ai înţeles întrebarea?

- Recunosc, răspunse sfios o femeie zdrenţuroasă, de vreo treizeci de ani. Vocea i se înecase în lacrimi, de parcă regretul pusese stăpânire pe ea. Avea privirea pierdută şi plină de durere şi nu aducea nici pe departe a criminal.

- Vom ţine seamă de faptul că te-ai predat singură, o anunţă judecătorul.

- Mi-e totuna, domnule, zise femeia. La închisoare voi primi regulat o lingură de mâncare...

- Deci, cum s-a întâmplat?

- Am crescut de la o vârstă fragedă, într-o familie de romi. Nu ştiam cum am ajuns acolo. Peste primii ani ai copilăriei se aşternuse un văl cenuşiu. Aveam o fire diferită de a lor şi acest lucru m-a dezavantajat. Primeam deseori bătăi şi blesteme, iar tradiţia cerşitului era la ea acasă. După câţiva ani petrecuţi astfel, „fratele” meu mai mare a încercat să mă ademenească treptat cu gesturi şi vorbe mai ome­neşti. Inima mea însă a citit intenţiile din mintea flăcăului. Tot el mi-a măr­turisit că nu făceam parte din neamul lor şi că, din cauza unui accident petre­cut cu mulţi ani în urmă, devenisem amnezică. Eu, Narcisa, cum îmi spu­neau ei, nu aveam identitate şi nici vârstă. Nu ştiam de unde vin şi nici încotro trebuie să merg. Sigur că şeful, capul familiei, cunoştea adevărul, dar nu aveam curaj să-l întreb. Într-o zi însă, răbdarea mea a depăşit limita. Şi fără vreo ţintă anume, am fugit de acasă, cu scopul de a scăpa de gro­zăvia de acolo. Am plecat într-un oraş străin şi m-am ascuns în unul din canalele de la periferie, bucuroasă că mi-am câştigat libertatea. M-am de­prins repede cu noul meu mod de viaţă. Continuam să cerşesc, mulţu­mindu-mă cu puţinii bani pe care îi primeam.

În sală se lăsase o linişte profundă. Ascultau cu toţii, parcă, o poveste. Ici-colo se auzeau murmure.

- Cu noii „colegi de muncă” m-am împrietenit repede. Şi am primit, pentru prima dată în viaţă, puţin respect. Acolo, pe străzi şi prin canale. Într-o zi, un incendiu puternic a izbuc­nit la parterul unui bloc de pe strada unde îmi petreceam timpul. Am privit înfricoşată dezastrul, cutremurată de câteva ori ca şi cum aş fi încercat să mă descotorosesc de o amintire tristă, dar totuşi necunoscută. Privind mistui­toarele flăcări care înălţau limbi de foc ucigaşe, am ţipat cât m-au ţinut puterile. Apoi, m-am prăbuşit pe un morman de moloz, împrăştiind cele câteva monede pe care le ţineam strâns în mâna dreaptă. Cineva încerca să mă trezească din somnul în care căzusem instantaneu. Slăbită şi înspăi­mân­tată, mi-am revenit cu greu. Plecasem pentru câteva clipe într-o lume lăsată undeva în necunoscuţii ani ai copilăriei. Îmi revăzusem familia adevărată, oferindu-mi întreaga ei mângâiere. Chipul mamei mi-a revenit limpede în minte, de parcă ar fi fost aievea. Cât n-aş fi dat să rămân acolo, în acel vis frumos! Apoi mi-a revenit în imagine focul. Incendiul care cuprin­sese casa noastră în plină noapte. L-am văzut și pe tata, care alerga cu mine în braţe, spre ieşire. Şi flăcările care înghiţeau lacome trupul mamei. Mi-am mai amintit vag despre accidentul petrecut în graba cu care tata mă transporta la spital. Şi am revăzut figura urâtă a bărbatului aplecat asupra mea, cu intenţia de a mă răpi. În acel moment, mintea îmi încre­menise. Poate că arsese odată cu mama sau rămăsese alături de părintele meu, sub povara fiarelor maşinii. Probabil că tata m-a căutat mult timp. N-am de unde să fiu sigură. Ştiu doar că mă numesc Sanda Enache şi provin dintr-o familie de medici dintr-un sat de munte, Viforâta. Mi-l amintesc cu uşurinţă, poate urmare a viforului pe care mi-a fost dat să-l înfrunt în viață. Aşadar, trezindu-mă la realitate, m-am ridicat încet, într-o altă lume. Şi am pornit înapoi în trecut, plină de curaj şi încredere. Am ajuns în satul natal, unde oamenii se uitau la mine cu milă. Am recunoscut vechea clădire a şcolii şi dispensarul medical, unde părinţii mei au practicat profesia de medic. Pe a treia uliţă la stânga trebuia să fie casa noastră. Emoţia, acest sentiment necunoscut, m-a cuprins brusc. Casa era acolo, semeaţă, refăcută în întregime după incendiu. Am bătut la poartă. O femeie trecută de cincizeci de ani a scos capul pe fereastră, alungându-mă. Am spus că vreau să vorbesc cu doctorul Enache, dar am primit vestea că decedase în urmă cu doi ani.

- Nu văd de ce îl cauţi pe domnul doctor, ţipă femeia. Doream să spun adevărul. Nu am reușit decât să scot câteva sunete neînţelese.

- Spune-mi, sunt soţia lui, ori ai venit să furi, hoaţo, zise enervată doamna din faţa mea. Un tânăr de vreo douăzeci de ani trecu pe lângă mine, aruncându-mi o privire pătrunzătoare. Înţelesesem că acea femeie îi luase locul mamei mele, iar acel tânăr, locul meu. Atunci, furia a izbucnit în întreaga mea fiinţă. În acea clipă, am zis:

- Sunt Sanda, fiica domnului Enache!

- Mincinoaso! Hoaţo! Pleacă! După un potop de vorbe grele, fereastra s-a închis, iar eu am rămas cu gustul amar al nedreptăţii. Atunci, răzbunarea a încolţit în mintea mea şi mi-am făcut planul pentru noaptea următoare.

- Cum ai procedat? întrebă jude­cătorul.

- Am înnoptat lângă o căpiţă de fân de la marginea satului. Nu pot spune că am dormit. Am conturat atunci zeci de scenarii, dar cel mai simplu mi s-a părut a fi cel al incendiului.

Apoi se opri iarăşi, înghiţind de câteva ori în sec. Avea privirea pironită într-un punct invizibil, unde agăţase parcă toate aceste imagini. S-a lăsat o linişte adâncă. Sanda continuă:

- Am aşteptat să adoarmă satul şi am pătruns în curtea casei. Cunoşteam bine locul. Luna îmi era călăuză. Mirosea a bujori, aceiaşi de demult sau totuşi alţii... Am ascultat cu atenţie. Nimic. Nicio mişcare. Am urcat scările şi am apăsat clanţa. Uşa era încuiată. Amintirile au năvălit ca un torent peste mine, provocându-mi o stare de euforie amestecată cu teamă. M-am oprit o clipă, pipăind stâlpii de pe terasă. Mi-era dor de tot ceea ce atingeam şi îmi venea să plâng. În spatele grădinii s-a auzit un zgomot. Am tresărit. Am aprins iute câteva beţe de chibrit şi le-am aruncat peste faţa de masă de pe terasă. Dar am regretat îndată gestul şi m-am repezit de le-am stins. Apoi, am rupt-o la fugă. M-am întors la căpiţa de fân şi am privit cum flăcări mari se înălţau în văzduh. A doua zi, oamenii vorbeau despre decesul prin asfixiere al doamnei Andreea Stanciu. Atunci m-am predat. Asta e tot, încheie femeia, ştergându-şi prima lacrimă.

Avocatul din oficiu se apropie de judecător și ceru permisiunea de a prezenta un martor. Acesta era un vecin al doctorului Enache și se numea Stanciu Grigore. Judecătorul aprobă, apoi zise:

- Poftiți, domnule Stanciu. Jurați şi depuneți mărturie! Un individ mic de statură parcuse sala cu pași repezi. Cineva tuşi tare.

- Nu e tot, începu bărbatul.

Întreaga asistenţă îl ascula cu atenție. Curiozitatea creștea cu fiecare clipă. Această femeie e nevinovată! Apoi se opri puțin, realizând că se grăbise să tragă concluzii.

- Sunt unul dintre vecinii domnului doctor Enache. Întâmplarea a făcut să fiu treaz în noaptea aceea. O insomnie din cauza tensiunii. Am auzit poarta scârţiind şi am privit pe geam. Poarta din faţă, care dă spre casa mea. Am văzut-o pe Sanda alergând şi dispă­rând în noapte. L-am văzut apoi pe Bogdan, fiul victimei, ieşind pe terasă şi coborând, grăbit, scările. Un individ îl aştepta pe poteca dinspre grădină. Nu mai înţelegeam nimic. S-au sfătuit vreo câteva minute, privind împrejur. Au intrat apoi în casă. Peste puțin timp a izbucnit incendiul. Atunci am realizat că gestul Sandei se potri­vise ca o mănuşă planului lor mârşav. Pe terasă erau amprentele ei, deci se absolviseră de orice bănuială. Dum­nezeu ştie ce i-o fi îndemnat să săvâr­şească aseme­nea faptă. Ştiam că Bogdan nu se înţe­legea deloc cu mama lui.

Sala s-a umplut de tăcere. Doi ochi plânşi s-au ridicat spre cer: „De n-aş înnebuni, zise ea trist, m-aş naşte din nou”

Gina Zaharia