Despre începuturile literaturii şi tiparului în Ţara Românească

Tiparul in Tara Romaneasca 1„De-nceput a făcut Dumnezău ceriul şi pământul. Iară pământul era nevăzut şi netocmit. Şi întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund. Şi duhul Domnului se purta deasupra apei. Şi zise Dumnezău să se facă lumină şi se făcu lumină” Aşa se deschidea Biblia lui Şerban Cantacuzino, la 1688, într-o curată limbă literară românească

Limba slavonă, limba cultică a neamului româ­nesc, a fost pentru noi ce a fost limba latină pentru Occident, liantul care îi aduna pe toţi şi le dădea un crez, o identitate. La porţile Occidentului şi Orien­tului domnitorii noştri au fost continuatorii moştenirii Impe­riului Bizantin, asigurând, în cele mai grele vremuri pentru suflarea creş­tină a Răsăritului de sub călcâiul osmanlâilor, supra­vieţuirea credin­ţei, a limbii şi identităţii naţionale, într-un suflu generos de lucrare ocrotitoare, aidoma basilei­lor constanti­no­poli­tani.

Radu cel Mare, domnitorul care a comandat prima carte tipărită în spaţiul românesc

Începuturile literaturii române vechi nu pot fi despărţite nici­cum de cele ale tiparului în Ţările Româneşti. Cuvântul rostit se cerea a fi multiplicat într-un mod mai lesnicios. După secole în care, cu trudă şi migală, sfintele texte ale credinţei creştine erau copiate de călugării din mănăs­tiri, iată că veni şi timpul ca acestea să fie imprimate. Prima carte tipărită din spaţiul românesc a fost Liturghierul slavon, la comanda voievodului Radu cel Mare (1495 -1508). Această referinţă de seamă a tiparului românesc avea rolul de a reglementa şi limpezi tipicul slujbelor în biserică. Cel care s-a îngrijit de scoaterea la lumină a acestei cărţi a fost calugărul sârb Macarie, format ca meşter tipo­graf la Veneţia, care a tipărit cinci cărţi la Cetinje (Muntenegrul de astăzi), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, de la Târgo­vişte, Macarie a instalat prima tiparniţă din Ţările Române, din ale cărei teascuri a ieşit, în 1508, prima carte, un Liturghier. Târgo­vişte a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneţia, Cracovia şi Cetinje, şi primul în spaţiul sud-est euro­pean. În tiparniţa de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) şi un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: prima carte româ­nească tipărită şi prima ediţie a acestei cărţi de cult în limba slavonă. Astfel, Mănăstirea Dealu devenea vatra tipăriturilor din Valahia, locul unde se imprimau, pe foaia de hârtie, primele cuvinte tipărite în arealul românesc de vieţuire.

Arc peste timp

Serban cantacuzinoBiblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban Cantacuzino, voievo­dul valah „de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru”, aşa cum îl zugrăvea pentru posteri­tate Anton Maria Del Chiaro, apărută la 1688, puţin după moartea domnitorului, a însem­nat pentru neamul românesc o adevărată piatră de hotar. Această lucrare este un monument al limbii române vechi. Nicolae Iorga spunea că ea este „cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor”, George Căli­nescu afirma că „Biblia româ­nească (1688) reprezintă pentru poporul român ceea ce a repre­zentat Biblia lui Luther pentru germani”, iar istoricul A.D. Xenopol spunea că Biblia de la Bucureşti este „cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, atât prin întinderea, cât şi prin limba ei cea minunată”. Fraţii Radu şi Şerban Greceanu au asigurat traducerea Bibliei, au făcut „grosul lucrului” după cum spune istoricul C. C. Giurăscu. Ei au fost ajutaţi de stolnicul Constan­tin Cantacuzino, fratele domnitorului, cărturar şi istoric renumit al acelor vremuri, care a fost răspunzător de „clarificarea pasajelor dificile şi a termenilor tehnici”, potrivit aceluiaşi istoric. Arhiereul Gherman din Nissa Capadociei şi Mitrofan, episcopul Huşilor, au ajutat şi ei la tradu­cerea Bibliei. Editarea Bibliei de la 1688 a fost un proces complicat, care trebuia să rezolve chestiuni de limbă şi de terminologie bisericească, nemaiîntâlnite până atunci. Cărţii îi este anexată şi o erată, prima consemnată în istoria tiparului românesc. Tipărirea a început în 5 noiem­brie 1687 şi s-a terminat la 10 noiem­brie 1688, după moartea voievo­dului. Tehnica redacţio­nală şi tipo­grafică a Bibliei este remar­cabilă pentru perioada respec­tivă. Este publicată în format mare, „in folio”. Textul este pe două coloane, cu litere mici chirilice, în cerneală de două culori, negru şi roşu. Are 938 de pagini din hârtie densă. Titlul este bogat, încadrat în chenar floral şi arată că s-a tradus „dupre limba elinească spre înţelegerea limbii româneşti”. Pe verso-ul foii de titlu se găseşte stema Ţării Româneşti, într-un mare medalion oval. Biblia lui Şerban Cantacuzino este pentru ortodoxia româ­nească o carte fundamentală, care a furnizat poporului textul integral al Bibliei. Din punct de vedere literar, impor­tanţa sa este deose­bită pentru dezvoltarea limbii literare române, aceasta fixând, definitiv, drumul pe care avea să-l urmeze limba scrisă biseri­cească.

Ştefăniţă Verşescu