Din istoria rănită a Bucureştilor - Mănăstirea Văcăreşti

Manastirea Vacaresti 1Piatra de temelie a Mănăstirii Văcăreşti a fost aşezată de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Ţara Românească, în decembrie 1716. Construcţia a fost terminată în 1722, iar la 24 septembrie 1724 a fost sfinţită biserica mânăstirii, cu hramul „SfântaTreime”. Domnitorul a înfiinţat, în incinta acestei mânăs­tiri, o şcoală de limbă greacă, o tipografie şi o bibliotecă, considerată ca fiind una dintre cele mai mari şi mai complexe din Europa acelei epoci. Un catalog din 1723 confirmă un număr de 237 de autori. Din păcate, după moartea domni­torului, multe dintre volume au fost împrăştiate. Constantin Mavro­cor­dat a continuat lucrările începute de tatăl său, ridicând paraclisul mânăs­tirii. Astfel, întregul ansamblu se întindeape o suprafaţă de 18.000 metri pătraţi. „Totul era vast şi în acelaşi timp elegant. Mănăstirea nu avea egal ca imagine imperială. Apoi, stilistic, era cea mai bună continuare a tradiţiei brâncoveneşti” (prof. univ. dr. Dan Mohanu - responsabilul Secţiei de conservare - restaurare de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti). La Revoluţia din 1848, mănăstirea a fost transformată în închisoare pentru capii revoluţiei, iar din 1864 devine închisoare oficială de stat. Aici au fost închişi LiviuRebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Mircea Damian, episcopul greco-catolic Vasile Aftenie ş.a. Ultimul preot ortodox care a slujit în această mănăstire a fost Dumitru Argint, preot-căpitan pe front, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi decorat cu Steaua României cu spadă. A slujit în perioada 17 iulie 1947 – 10 august 1948, după care a fost arestat, pentru că ar fi ajutat deţinuţii din închisoarea Văcăreşti să trimită scrisori familiilor şi pentru tipărirea unor manifeste anti­comuniste. În anul 1973 închisoarea Văcăreşti a fost dezafectată, pornindu-se lucră­rile de reabilitare. Arhitectul Gheorghe Leahu a fost martorul celei mai mari distrugeri a monu­men­tului. Înainte de cutremurul din 1977, latura de est, care cuprindea Casa Domnească, galeria pe două niveluri, paraclisul şi o parte din stăreţie, era restaurată aproape în întregime. Cutremurul a produs strică­ciuni, dar fără să-i afecteze structura de rezistenţă, pentru a impune demolarea. Cu toate acestea, Nicolae Ceauşescu a decis să se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Mănăstirii Văcăreşti.

biserica vacaresti bucLa sfârşitul lunii martie a anului 1985, directorul Muzeului de Istorie şi Artă a Municipiului Bucureşti, Panait I. Panait, sesiza Studioul Buftea că monumentul de la Văcă­reşti a fost foarte grav afectat, în urma turnării filmului „Noi, cei din linia întâi” al regizorului Sergiu Nicolaescu. Se crede că a fost permisă realizarea acelui film, în acel loc, întrucât se dorea demolarea mânăstirii. Au fost folosite atunci, chiar în incinta acelui ansamblu, petarde şi aruncătoare de flăcări, tancuri şi tunuri. Au fost forţate lacătele care fixau drugii de fier de la porţile paraclisului, precum şi uşa altarului Bisericii Mari. Valoroasele icoane pe lemn, datând din secolul al XVIII-lea, au fost furate dar, cu timpul, au fost recuperate în mare parte.
În speranţa salvării acestui monu­ment s-a apelat la toate mijloacele posibile la acea vreme. Au fost semnate memorii de Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dinu C. Giurescu ş.a. De asemenea, proteste scrise au fost citite la Radio Europa Liberă. „În tot ceea ce se petrecea atunci exista o diversiune, adică se încerca ascunderea demolării sub actul unor operaţiuni de salvare. Cu alte cuvinte, din cauza unui seism puternic, care afectase Bucureştiul cu puţin timp în urmă, spuneau ei că biserica nu mai putea rămâne în picioare, prin urmare soluţia era demolarea. Se ştie că o parte din intelectualitatea vremii a protestat atunci, astfel că s-a produs un fel de negociere continuă - să amânăm, să protejăm, să salvăm din tot ce era acolo” (prof. univ. dr. Dan Mohanu).
Arhitectul Gheorghe Leahu con­semna, în lucrarea sa „Distrugerea Mânăstirii Văcăreşti”: „Pe 11 decem­brie 1986, după-amiaza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mânăstire din cauza cordoanelor de securişti şi de militari ce înconjurau zona,  am trecut cu jale în suflet să-mi iaurămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din faţă nu mai exista: Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acope­rişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâ­mate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată, între anii 1716 - 1740, falnica mânăstire, era complet liber, totul fusese ras de pe faţa pămâ­ntului”.
În urma demolării, din cei peste 2000 de metri pătraţi de pictură murală au fost salvaţi aproximativ 120. Au fost restaurate 24 de fresce mari, între anii 1990 – 2008, iar acum acestea se află în proprietatea Muzeului Municipiului Bucureşti. De asemenea, au mai fost păstrate diferite fragmente şi rămăşiţe prin alte mănăstiri din Bucureşti (Mănăs­tirea Stavropoleos) sau într-un şopron improvizat, pe malul lacului Văcă­reşti. După anul 1989 au mai fost discuţii despre reconstrucţia Mănăstirii Văcă­reşti dar, din motive eco­nomice, planurile au fost aban­donate. În perioada 2007 - 2008, pe locul vechii mănăstiri şi a închisorii Văcăreşti a fost ridicatun complex comercial.

Adriana Cojocaru