100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial

În anul declanşării conflagraţiei (1914), coaliţiile rivale preconizau, conceptual, un război european ofensiv, dus într-o singură campanie, ce urma să fie câştigat prin câteva bătălii de nimicire. După aproape doi ani de conflict armat, desfăşurat între beligeranţi pe teatrele de acţiuni militare din vestul, sudul şi estul Europei, cu lupte ofensive şi contraofensive, executate pe aliniamente fortificate şi pe cele naturale din teren, războiul a căpătat forma luptelor pentru apărarea ori cucerirea poziţiilor.

La sfârşitul anului 1915, marile puteri beligerante, analizând cauzele neînde­plinirii scopurilor strategice, care au dus la prelungirea războiului peste aşteptări, au decis că în anul 1916 să aducă profunde schimbări concepţiei strategice de desfăşurare a bătăliilor, astfel: Puterile Centrale şi-au propus să câştige războiul prin mutarea efortului principal de pe Frontul de Est, în cel din vestul continentului, pentru înfrângerea Franţei printr-o  „lovitură decisivă care să-i macine forţele“, executată cu violenţă în punctul sensibil, obligând-o să depună armele; izgonirea britanicilor, blocarea lor către prorpiile coloni şi neutralizarea flotei militare a Angliei printr-un război submarin limitat şi obţinerea unei păci dezavantajoase pentru englezi.
Antanta, ca urmare a gravelor erori săvârşite în bătăliile anterioare, a hotărât să acorde importanţă mărită acţiunilor ofensive, executate simultan pe cele trei mari fronturi: occidental, italian şi de răsărit, cu efect sporit pe Frontul de Vest, concomitent cu activarea „strategiei periferice“, prin atragerea de noi aliaţi din Europa, din Orientul Apropiat şi din alte zone geografice. De fapt, pentru atingerea scopurilor, ambele grupări politico-militare îâşi propuseseră să atragă de partea lor cât mai multe state.
România, aflată în zona geo-politică de interes major a Balcanilor, a fost stăruitor curtată de către beligeranţi, fiecare promiţând sprijin şi ajutor pentru îndeplinirea idealurilor românilor de unitate naţională şi teritorială; unii, puţini la număr, trimiteau pe căi ocolite materiale şi tehnică de luptă, alţii au trimis specialişti şi s-au implicat în domenii de interes general; unii s-au oprit numai la faza promisiunilor, iar alţii au blocat şi şi-au însuşit pentru propriile interese şi nevoi aparatura şi bunurile trimise  ca ajutor României.
Aflată în neutralitate, România a fandat inteligent, pe plan diplomatic, în negocierile cu reprezentanţii grupărilor beligerante. Regele, guvernul şi elita ţării nu doreau ca România să devină în timpul conflictului şi, mai ales după terminarea lui, un stat vasal al marilor puteri. În politica externă, prim-ministru Ion I.C. Brătianu (1864-1927) a ştiut să joace admirabil „la două capete“. Încă dinainte de război, când Antanta şi Tripla Alianţă îi ademeneau pe conducătorii ţărilor din Europa de Sud-Est să intre în coaliţiile lor, premierul român şi-a evidenţiat calităţile de diplomat, făcând promisiuni atractive, însă vagi şi rezervate. A ştiut să se orienteze corect în august 1916, ţinând cont de interesele naţionale şi statale ale României, de starea economico-financiară şi socială a ţării, de puterea şi capacitatea armatei, de starea morală a poporului, apoi, la 4/17 august a pariat pe Antantă.
După doi ani de neutralitate, de târguieli diplomatice, în care s-a depus un amplu efort pentru pregătirea de război, în care s-au consumat energii şi resurse considerabile, România „s-a trezit din somnul cel de moarte“, alegând Antanta şi, ca urmare a acestei alegeri, ţara avea să devină mai mare, dar nu complet şi definitiv unită naţional şi teritorial. Izbucnirea războiului european a găsit Armata Română în plin proces de reorganizare: conceptual, organizatoric, structural şi tehnico-material (logistic), însă insuficient pregătită pentru un război atât de mare. La 15 iulie/3 august 1914, când Consiliul de Coroană a adoptat în consens, iar regele a consfinţit, neutralitatea României, s-a decis: „(...) să se ia toate măsurile pentru a păzi fruntariile ţării“. Marele Stat Major, având întocmite unele planuri, în diverse variante, a acţionat pentru realizarea pazei graniţei, adoptând eşalonat, în timp, un dispozitiv de acoperire (o apărare modestă), cu forţele şi mijloacele celor cinci forţe de armată, cu ale marilor unităţi şi unităţi de cavalerie şi artilerie.
Problema grea a României, a Marelui Stat Major, o consituia dotarea precară a armatei cu tehnică şi mijloace de luptă, mai ales cu armament modern şi muniţie aferentă. Nu exista o industrie de armament, exista Pirotehnia, Arsenalul şi Pulberărie cu o capacitate de producţie de două proiectile pe zi pentru fiecare tun şi un cartuş pentru o puşcă de infanterie. Din cele 374 de baterii de artilerie, numai 223 posedau material modern, iar celelalte 151 aveau dotare cu piese vechi sau improvizate. La acestea se aadăuga şi cantitatea redusă de muniţie, ce se primea din Germania şi Austria.
Nici la încadrarea eşaloanelor militare, cu ofiţeri activi şi de rezervă, situaţia nu era mai bună. Exista un deficit de 2128 de ofiţeri, cu precădere pentru încadrarea companilor, plutoanelor şi bateriilor. În prima parte a anului 1916, pe fondul ascuţirii crizei politico-militare în Europa şi, mai ales, în vecinătatea ţării, desfăşurării unei activităţi diplomatice dina­mice şi insistente a marilor puteri asupra României, presiunii opiniei publice, care cerea insistent ca România să intre în război, toate acestea au impus regelui şi guvernului să ia o decizie. Mai întâi, la 4/17 august 1916 se semnează Tratatul politic de alianţă şi Convenţia militară cu Antanta, prin care România se angaja să intre în război alături de ţările care făceau parte din această alianţă şi să atace armata austro-ungară până la 15/28 august 1916. Apoi, pentru a cere sprijin la decizia luată de a intra în război, regele Ferdinand a convocat, în după amiaza zilei de 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană.
Prin discursul său, regele a urmărit să convingă pe înalţii demnitari că intrarea în război, cu scopul de a realiza idealul naţional, era singura soluţie care corespundea intereselor ţării. Vestea cu privire la decizia luată de Consiliul de Coroană, ca România să intre în război, a dezlănţuit în Bucureşti, dar şi în alte localităţi din ţară, un val de entuziasm patriotic. Lumea ieşită pe străzi scanda lozinci prodinastice şi în favoarea guvernului, cântând „Deşteaptă-te române!“ şi marşul ostăşesc „La arme!“. Ştirea a ajuns şi în cazărmi, în raioanele de concentrare şi în dispozitivele de apărare de pe graniţă, stârnind în rândul militarilor activi şi concentraţi o adevărată euforie.
În ziua de 13/26 august 1916, în mare taină, şefii de state majore ale Corpurilor I, II şi IV Armată au fost convocaţi la Marele Stat Major în Bucureşti, unde li  s-au făcut precizările necesare pentru declanşarea ofensivei pe teritoriul Transilvaniei, apoi li s-a înmânat un plic sigilat ce conţinea „Planul de companie al Comandamentului Român“, codificat „Ipoteza Z“.
În data de 14/27 august 1916, la primele ore ale dimineţii, de-a lungul frontierei carpatice, sub pretextul unor exerciţi tactice, comandanţii de subunităţi, de unităţi şi de mari unităţi au studiat în detaliu terenul, reţinând căile probabile de atac, dar din dispozitivul de apărare a inamicului. În după-amiaza aceleiaşi zile, către seară, după încheierea şedinţei Consiliului de Coroană, comandanţii Armatei I, II, III şi de Nord au primit ordin să deschidă plicul care conţinea planul „Ipoteza Z“. În timp ce comandanţi armatelor studiau planul respectiv, la Viena, în jurul orei 21,00 din ziua de 14/27 august 1916, ministrul român din capitala Austro-Ungariei, Edgar Mavrocordat, înmâna ministrului de externe al imperiului declaraţia de război a României.
În cursul nopţii de 14/15-27/28 august, orele 24,00, în România se petrec două evenimente de importanţă istorică: Armata Română declanşează ofensiva peste Carpaţi, pentru cucerirea Transil­vaniei, şi regele decretează mobilizarea armatei. Prin acestea se consfinţea, de facto, intrarea României în Primul Război Mondial. Conform planului Marelui Stat Major au fost mobilizate: Marele Cartier General, cele patru comandamente de armată, şase comandamente de corp de armată, 20 de divizi de infanterie, o brigadă de grăniceri, două brigăzi de artilerie grea, 13 baterii de artilerie de munte, artileria antiaeriană (113 piese), artileria zonelor fortificate (Turtucaia, Silistra, Cernavodă), artileria de poziţie, trupele de geniu, aviaţia (patru escadrile), marina militară, Cetatea Bucureşti, regiunea forti­ficată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, părţile seden­tare şi formaţiunile din zona interioară, Inspectoratul General al Jandarmeriei, cu toate structurile din subordine. Efectivele mobilizate au însumat 833.601 oameni, din care 618.088 de militari au fost repartizaţi la armata de operaţii, prin încadrarea celor 366 de batalioane, 377 de baterii de artilerie şi 104 escadroane de cavalerie; la partea sedentară au fost alocaţi 133.921 de oameni, iar 41.592 fiind mobilizaţi pentru întreprinderile militare. Potrivit concepţiei şi a soluţiei adoptate în acţiunea ofensivă prin cele 18 trecători carpatice, planul de campanie a reprezentat o noutate faţă de prevederile doc­trinare din acel timp, care indica conştientizarea apărării graniţei până la finalizarea mobilizării şi concentrarea forţelor principale.
Soluţia adoptată a surprins trupele austro-ungare, care însumau 51 de batalioane, 9 escadroane şi 253 de baterii de artilerie, fără a avea rezerve apropiate, cu un total de 70 de mii de militari. La contact, raportul de forţe era de 2,4/1 la infanterie şi 3/1 la artilerie, pentru trupele române. Intrarea României în război a trezit aspiraţiile spre întregirea neamului românesc, iar mesajul regelui, transmis poporului cu acest prilej,  a declanşat un entuziasm de nedescris: „Ostaşi! V-am chemat ca să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde (...) Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să-i îndurăm greutăţile, izbânda va fi a noastră. De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta şi slăvi (...)“.

- 4/17 august 1916, ora 11,00 la Bucureşti, premierul Ion I.C. Brătianu şi reprezentanţii Antantei (Franţa, Rusia, Anglia şi Italia) semnează Tratatul politic de alianţă şi Convenţia militară documente care pre­vedeau ca România să intre în război alături de Antantă, să atace armatele austro-ungare până la 15/28 august 1916, iar alianţii se angajau să execute o serie de acţiuni ofensive pe fronturile din apropierea României şi să livreze trupelor române armament, muniţie şi materiale de război, cât şi trimiterea unui corp de armată rus, care să acţioneze în Dobrogea;
- În după-amiaza zilei 14/27 august 1916, la Cotroceni are loc Consiliul de Coroană, convocat de regele Ferdinand pentru consultare şi pentru acordul ca România să intre în război. 14/27 august 1916, ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, în­mânează ministrului de externe al Austro-Ungariei declaraţia de război;
- La 14/27 -15/28 august 1916, în nordul Bulgariei s-a consituit un grup de armate format din trupe germane, bulgare şi turceşti, sub comanda feld­mare­şa­lului Mackensen („Grupul de armate Mackensen“), având ca obiectiv atacarea dinspre sud a României;  
- 15/28 august 1916, Germania declară război României;
- 16/29 august 1916, România declară război Turciei;
- 17/30 august 1916, România declară război Germaniei şi Bulgariei;
- 17/30 august 1916, Turcia declară război României;
- 19 august/1 septembrie 1916, Bulgaria delcară război României.

Gl.bg (r) Vasile Mihalache